Negustorul de începuturi de roman

Negustorul de începuturi de roman este cel mai recent roman publicat de Matei Visniec si constituie o veritabila frescă social în care mai multe povești ce un par a fi conectate gravitează în jurul aceluiași concept: dependența de iluzia începutului.

“Omul contemporan, devenit un mutant genetic al societăţii de consum, este mai mult decât obsedat de începuturi, el are o foame de începuturi. Nimic ontologic sau metafizic în goana sa după începuturi, ci doar o fugă de responsabilitate, o evitare a implicării în profunzime, o placere de a surfa pe suprafaţa vieţii. (…) Iată punctul de plecare al romanului meu, în care încerc să observ evoluţia unui nou tip de drog social: dependenţa de iluzia începutului. Şi de ce să nu scriu, într-o lume în care doar începuturile sunt tentante, un roman format numai din începuturi?”

Domnul K. eliberat

Domnul K. eliberat are ca sursă de insirație romanul lui Kafka, Procesul, doar că eroul lui Vișniec se confruntă cu o traumă inversă, eliberarea. Naratorul preia atmosfera absurdă și incertă din literatura kafkiană, creând astfel o situație în care condamnatul refuză să își accepte libertatea

Nu se poate vorbi despre acest roman fără a se menționa contextul în care a fost conceput și valențele cu realitatea autorului. În prefața romanului, Matei Vișniec afirmă că „Această carte este, însă, legată și de un anume moment din viața mea: plecarea din România în 1987. (...) Ajuns la Paris însă, am simțit un șoc, șocul libertății. Ieșeam parcă dintr-o închisoare și nu știam ce să fac cu libertatea mea. M-am simțit, brusc, ca personajul lui Kafa, dar trăind o traumă în sens invers, altfel spus, nu șocul arestării, ci și locul eliberării.”

Cafeneaua pas-parol

Într-un banal oraș de provincie, nimic nu tulbură ritmul monoton al vieții, până în ziua în care Mihail Iorca se trezește cu certitudinea că în pensiunea unde locuiește se află un mort. Din acest moment, se petrec tot felul de întâmplări stranii și spaima se instalează încet-încet în sufletele locuitorilor. Mintea domnului Hamburda, președinte de tribunal, începe să funcționeze independent de voința acestuia, un cunoscut bariton încasează o lovitură și își pierde ochiul pentru că a cântat fals o colindă, naratorul aude și transcrie „vocile orașului“... Pe măsură ce evenimentele se precipită, cititorul își dă seama că multe dintre aceste lucruri le-a trăit poate chiar el, nu demult, în România aflată sub dictatură, unde spaima era atotstăpânitoare. Acesta este și motivul pentru care romanul Cafeneaua Pas-Parol, scris în 1983, nu a putut fi publicat decât după căderea comunismului.

Sindromul de panică în orașul luminilor

Cafeneaua Saint-Médard pare un turn Babel contemporan, în jurul căruia gravitează o mulțime de autori și care este patronat de domnul Cambreleng, un editor fără editură. Într-o zi, excedat de sutele de „pagini de cuvinte“ scrise de autori avizi de glorie literară, într-o lume în care domnesc imaginea și sunetul, domnul Cambreleng decretează moartea cuvintelor. Principala lui pasiune devine colecționarea cărților moarte, care umplu librăriile transformate în abatoare, din cauza cititorilor orbi și surzi la suferința cărților necitite. În Parisul copleșit de personalitățile care l-au locuit și de istoria sa glorioasă, au loc întîmplări neobișnuite, invizibile unui ochi neexperimentat: un poem cucerește planeta, o pisică ține un jurnal, o poveste de dragoste scapă de sub control, visele evadează în realitate și toți locuitorii se preschimbă, fără voia lor, în personaje.

Dezordinea preventivă

Scris la persoana intai si la timpul prezent acest roman recurge in mare masura la stilul jurnalistic. El se doreste si o reflectie in jurul acestui fenomen uluitor care este suprainformatia din zilele noastre. Pentru ca in mod paradoxal omul suprainformat este si unul paralizat. Din moment ce s-a „informat“ din moment ce s-a imbibat cu stiri politice economice sociale si mondene omul-mlastina nu mai simte nevoia sa actioneze are constiinta impacata si cu sentimentul ca si-a facut datoria de cetatean... se asaza la televizor ca sa vada un film sau o emisiune de divertisment ceea ce-l ajuta sa digere si sa evacueze informatia civica ingurgitata. Cum s-a trecut de la o extrema la alta de la omul paralizat prin cenzura in vremea comunismului la omul paralizat prin exces de informatie in zilele noastre – iata un mecanism pe care numai ironia istoriei stie sa-l produca. Matei Visniec el insusi jurnalist de radio (a lucrat intre 1988 si 1989 la BBC iar din 1990 lucreaza la RFI) incearca sa schiteze intr-un roman-manifest o radiografie a acestor noi forme de spalare a creierului.

Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă

Tipologia stabilită de Matei Vișniec, care dă titlul noului său roman, îi include și pe cititori. Există cititori de tip pantof și cititori de tip umbrelă. Cititorul de tip pantof este disciplinat și răbdător, are încredere în autor, începe cartea de la primul cuvânt și o închide după ce ajunge la ultimul, fără să fi sărit nici măcar o virgulă. Cititorul de tip umbrelă privește neliniștit jocul cuvintelor, parcurge cartea pe sărite, se întoarce la unele pasaje, pe altele le traversează în diagonală, aprofundează numai dacă îl captivează textul și, nu de puține ori, încheie cartea citind începutul. Lectura acestui roman de călătorie – prin lumea ideilor, prin istoria misterului teatral, dar și prin ținutul miraculos al Provenței – va funcționa ca un test. Nu ezitați să vă urmați instinctul și să încercați să descoperiți dacă sunteți un cititor de tip pantof sau un cititor de tip umbrelă.