Prima etapă este cea a versurilor publicate între 1919 - 1920 în revista Sburătorul, perioadă numită convențional de unii critici "parnasiană", deși lirica barbiană din faza debutului depățește cadrul limitat al parnasianismului, întrunind caracteristici ale poeziei pure dublate de un nestăvilit elan romantic. Dintre ele amintim: Lava, Munții, Copacul, Banchizele, Pentru Marile Eleusinii, Panteism, Arca, Pytagora, Râul, Umanizare.
Scurte și riguroase ca formă - câteva sunt sonete - poeziile propun un univers tematic divers. Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale florei, evocă zeități mitologice sau surprinde procese de conștiință, cum ar fi solemnul legământ al lepădării de păcatul contemplației abstracte în favoarea voinței de a trăi cu frenezie, într-o totală consonanță cu ritmurile vii ale naturii.
Evitând poezia - confesiune, exprimarea directă a năzuințelor sufletului său, Ion Barbu le transferă unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, munții, pământul ceea ce indică o tendință de a folosi simboluri " obiective". Peisajele, pasteluri exotice și imaginare, închid în ele elanuri și încorsetări ale ființei umane, aspirații patetice și încrâncenate refuzuri, ca în aceste solemne strofe din Copacul :
Din poezia "Copacul" "Hipnotizat de - adânca și limpedea lumină A bolților destinse deasupra lui, ar vrea Să sfărâme zenitul și - ncremenit să bea Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină"
Sau din poezia "Banchizele": "Din aspra contopire a gerului polar Cu verzi și stătătoare pustietăți lichide, Sinteze transparente , de străluciri avide, Zbucnesc din somnorosul noian originar."
Poezia Umanizare scoate în evidență un conflict dramatic al ființei umane, care, în aspirația ei spre absolut, trebuie să opteze între două principii: intelectual și senzual, între contemplația " apolinică" și trăirea "dionisiacă". Poezia, declara Ion Barbu, le împacă pe amândouă într-un proces unic, într-o sinteză în care Gândirea se transfigurează luând forme concrete de " sunet, linie, culoare ".
Ideea devine "muzică a formei în zbor, Euritmie", deci intuiție a esenței lumii. Aspirația spre cunoaștere are, în prima perioadă, un caracter cam abstract, de unde și, frecvent, răceala versurilor. Încercarea de concretizare se sprijină pe împrumuturi din mitologie, care lasă de obicei o impresie puternică de livresc. Recurgerea la elemente mitologice grecești și preocuparea deosebită pentru expresie i-au făcut pe unii cercetători (E. Lovinescu) să vorbească de un parnasianism al începuturilor literare ale lui Ion Barbu.
Dacă poezia parnasiană franceză, reprezentată prin Leconte de Lisle sau José Maria de Hérédia, era fundamental decorativă și antiromantică în conținut neîngăduind elanuri sufletești, pe când la Ion Barbu, sub împietrita și recea marmură a versului, se răsucesc pasiuni violente, neliniști și aspirații tulburi, ceea ce denotă o structură romantică . Probabil că aceasta este și cauza pentru care și le-a refuzat mai târziu, socotindu-le că " decurg printr-un principiu poetic elementar ". El tinde spre o altă formulă poetică, depărtată de romantism, spre "un lirism omogen, instruind de lucrurile esențiale, delectând cu viziuni paradisiace ", pe care a realizat-o în următoarele etape ale creației sale.