Ultima etapă a poeziei lui Ion Barbu este una de încifrare a semnificațiilor, numită din această cauză etapa ermetică. Dar mai întâi a existat un moment de tranziție, reprezentat de Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunțile necesare sau Uvedenrode, publicate între 1925 - 1926. În ele se păstrează încă legătura cu etapa anterioară atât prin pasajele descriptive cât și prin cele narative, care fac poezia mai ușor de înțeles și descifrat. George Călinescu susține că de fapt aici există ermetismul autentic al poeziilor lui Ion Barbu, pentru că se bazează pe simboluri, cel din Joc secund nefiind decât un ermetism de " dificultate filologică ", ținând de o sintaxă poetică dificila.
Poeziile amintite se învârtesc, metaforic vorbind, pe ideea " nunții " înțeleasă ca pătrundere în miracolul creației universale. "Oul dogmatic" este chiar un simbol al misterului " nunții ", un soi de cosmoid, pentru că în structura lui duală se reprezintă lumea dinaintea nuntirii, creația de dinaintea Genezei. Banalul ou demonstrează că "mărunte lumi păstrează dogma", că macrocosmosul se repetă în microcosmos. De aceea el este făcut să devină obiect de contemplație: "E dat acestui trist norod Și oul sterp ca de mâncare, Dar viul ou la vârf cu plod Făcut e să-l privim la soare!" Văzut în lumina soarelui, oul relevă însăși esența universului, imaginea eternă a increatului.
În Ritmuri pentru nunțile necesare sunt evocate trei căi de cunoaștere: prin eros, reprezentată astral prin Venus, prin rațiune, având simbol pe Mercur, și prin contemplație poetică, care e tutelată de Soare. Fiecare experiență este o "nuntă", adică o comuniune cu esența lumii, dar prin primele două contopirea nu este perfectă. Senzațiile permit numai un contact fulgerant , iar intelectul ignoră, pentru a face operațiile proprii cunoașterii logice, condiția fundamentală a universului, care este devenire continuă
Aspirația spre absolut se împlinește doar prin atingerea contemplației poetice, prin viziunea directă a principiului universal când: "intrăm Să ospătăm În cămara Soarelui Marelui Nun și stea, Aburi verde să ne dea, Din căldări de mări lactee, La surpări de curcubee, În Firida ce scântee / Etern" În termeni mai simpli poezia pune problema raportului dintre cunoașterea logică și cea metaforică așa cum o pusese și Blaga în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.
În Uvedenrode pe aceeași temă a nunții e reluată într-un material poetic, ideea erosului ca încercare eșuată de cunoaștere. Titlul, inventat de poet, definește un spațiu de coșmar, "o râpă a gasteropodelor ", reprezentare a purei vieți vegetative. Faza de tranziție este de o puternică originalitate, derutantă pentru cititor, căruia i se solicită un efort mult mai mare decât de obicei pentru sesizarea semnificațiilor, a viziunii ample închise în imaginile concrete ale poemului. Limbajul este dens, termenii neobișnuiți, mulți neologistici sau rari. Este un ultim pas până la concentrarea extremă a expresiei din ciclul Joc secund.