O mică privire asupra istoriei Vikingilor

Cuceriri

De la mijlocul secolului al IX-lea, Irlanda, Scoția și Anglia au devenit obiective majore pentru vikingi. Vikingii au preluat controlul asupra insulelor din nordul Scoției, Insulele Hebride și o mare parte a Scoției continentale. Ei au fondat în Irlanda primele orașe comerciale: Dublin, Waterford, Wexford, Wicklow și Limerick, și au utilizat baza lor de pe coasta irlandeză pentru a lansa atacuri în Irlanda și în Anglia, dar chiar și în Francia, deși o fortificare masivă a acesteia au facut Anglia ținta preferată a acestor năvălitori. Primul atac al vikingilor, ce a deschis epoca lor, a avut loc în anul 793 d.Hr la mănăstirea din Lindisfarne, din nord-estul Angliei, când vikingii au masacrat călugării de acolo și au ars mănăstirea din temelii. În anul 795, comunitățile monastice din insulele irlandeze Ioana și Rathlin au avut aceeași soartă. Situația devenise atât de gravă încât călugării ajunseseră să se roage lui Dumnezeu să fie furtună pentru ca nordicii să nu poată naviga. În valul de atacuri vikinge în Anglia după 851, doar un singur regat - Wessex - a fost capabil să reziste cu succes. Armatele vikinge (cea mai mare parte daneză) au cucerit East Anglia și Northumberland și au dezmembrat Mercia. Renunțând la Wessex, danezii s-au stabilit la nord, într-o zonă cunoscută sub numele de "Danelaw". Mulți dintre ei au devenit fermieri și comercianți și s-au stabilit la York, ca un oraș de frunte mercantil. În prima jumătate a secolului X, armatele engleze conduse de descendenții lui Alfred de Wessex au început recucerirea zonelor scandinave din Anglia, ultimul rege scandinav, Erik Bloodaxe, fiind expulzat și ucis în 952, unind cele șapte regate engleze într-un singur regat.

După cum am menționt mai devreme, și Francia a fost o țintă vikingilor. După moartea lui Ludovic cel Pios, împăratul francilor, în 840, fiul acestuia Lothar I a solicitat sprijinul unei flote vikinge în lupta pentru putere pe care o ducea împotriva fraților săi. Vikingii și-au dat seama că nobilii franci erau dispuși să le plătească sume considerabile pentru a-i împiedica să-i atace, făcând astfel ținuturile lor o țintă irezistibilă pentru raidurile nordicilor. Aceștia au amenințat și Imperiul Carolingian, relativ puternic în ultimii ani de domnie ai lui Carol cel Mare, dar după moartea sa puterea imperiului a scăzut , iar vikingii au jefuit imperiul după voia lor. Așa se face că în anul 830, orașul Dorestad a fost jefuit de trei ori. Totuși, natura implicării vikingilor în afara Scandinaviei a început să se schimbe în a doua jumătate a secolului al IX-lea. În anul 850, regele Carol al-II-lea al Franței a dat o bucată de pământ din nord-estul Franței unui grup de vikingi pentru a se stabili acolo, în schimbul ajutorului militar împotriva fratelui său, împăratul Lothar. Datorită unor evenimente ca acesta, vikingii au dobândit influență în luptele locale și au fost încurajați să se stabilească în afara Scandinaviei. Din acest moment, deși încă organizau raiduri și atacuri, vikingii au devenit interesați de stabilirea legăturilor comerciale și obținerea unor teritorii. În 911 împăratul franc de Vest a acordat Rouen și teritoriile din jur printr-un tratat unei căpetenii vikinge numita Rollo în schimbul păcii și încetării raidurilor. Această regiune din nordul Franței este acum cunoscută sub numele de Normandia, sau "țara nordicilor."

Raidurile vikingilor s-au extins și în partea de est a Europei, cuprinzând teritoriile de astăzi ale Poloniei, Țărilor baltice, Rusiei, Ucrainei. Sunt cunoscuți în această parte a Europei sub numele de varegi iar în România a rămas numele de "baranga", derivat din termenul utilizat în limba greacă. Vikingii au contribuit la formarea primelor formațiuni statale ale Rusiei. Au ajuns să facă comerț cu arabii și Imperiul Roman de Răsărit folosind în deplasare cursurile de apă pe direcția nord-sud: Nistrul, Niprul și Volga. Au atacat Constantinopolul pe apă de mai multe ori dar au fost respinși. Au luptat mai târziu ca mercenari pentru prinții ruși dar și în garda personală a împăratului de la Constantinopol. Au luptat și cu românii (blakumenn) în bătălia de la râul Alta din anul 1019. În urma unei expediții asupra Constantinopolului, vikingii au lăsat inscripții și reprezentări grafice la bisericuța de cretă de la Basarabi-Murfatlar din Dobrogea. În est, erau cunoscuți sub numele de varegi, începând din secolul VIII, folosind metode similare cu cele ale danezilor și ale omologilor norvegieni din vest. Au creat noi rute comerciale la sud de Volga și Nipru și au fondat orașe-state: Kiev și Novgorod. Vikingii au avut, de asemenea, contacte extinse cu Constantinopolul, serviciile militare de mercenari ale unora dintre acești temuți vikingi fiind reputate și folosite astfel în Imperiul Roman de Răsărit, mai precis în slujba împăratului acestuia sub anterior menționata gardă varegă, o unitate militară de elită. În secolul al IX-lea, scandinavii (norvegienii, în principal) au început să colonizeze Islanda, o insulă din Atlanticul de Nord, unde nimeni nu s-a stabilit în număr mare. Prin secolul X, unii vikingi (inclusiv faimosul Erik cel Roșu) s-au mutat chiar mai departe spre vest, până în Groenlanda. Potrivit istorisirilor islandeze târzii, unii dintre primii coloniști vikingi din Groenlanda (se presupune că au fost conduși de norvegianul Leif Eriksson, fiul lui Erik cel Roșu), au fost primii europeni care au descoperit și explorat America de Nord. Au numit locul de debarcare Vinland (terenul vinului sau a strugurilor), au construit o așezare temporară L'Anse aux Meadows, în zilele noastre numită Newfoundland. S-ar părea ca nu au format așezări permanente.