I. L. Caragiale a strălucit în arta comediei, aşa încât tentaţia de a lăsa proza autorului în umbra teatrului a dăinuit o perioadă îndelungată. Cu toate acestea, chiar de la început a existat o atracţie către proza lui, atracţie ce se explică prin universul creat de autor, prin ineditul formulei epice, prin problematica abordată, prin viziunea asupra lumii sau prin crezul artistic. Complexitatea universului epic al scriitorului, deschiderea către multiplele perspective de interpretare explică interesul crescând pe care îl stârneşte în continuare Caragiale. Este adevărat că, de-a lungul timpului, au existat voci care au avut obiecţii cu privire la opera artistului, unele mai uşoare, altele mai severe, dar niciunele n-au rezistat confruntării cu monumentala creaţie, care poartă încă de la începuturi sigiliile perenităţii
Astfel, proza lui Caragiale, în toată diversitatea ei, a atras nume de prestigiu, care s-au întrecut în a sesiza, a aprecia, a comenta şi a dezbate acest domeniu al creaţiei scriitorului. Mii de pagini de istorie şi critică literară, de studii, analize, eseuri, articole, dicţionare, antologii, documente, investigaţii biografice, reeditări, au fost consacrate operei caragialiene, purtând semnături celebre, începând cu Titu Maiorescu, Gherea, G. Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, Paul Zarifopol, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Silvian Iosifescu, Iorgu Iordan, Ştefan Cazimir, B. Elvin, Mircea Tomuş, Alexandru Călinescu, Maria Vodă Căpuşan, Florin Manolescu, Dumitru Micu, George Munteanu, V. Fanache, Mircea Iorgulescu, H. Zalis, Liviu Papadima, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Gelu Negrea, Paul Cornea, până la Ion Vartic, Marta Petreu, Adriana Ghiţoi, Ioana Pârvulescu ş.a., fără a cuprinde aici toate numele celor care au abordat din diferite perspective proza literară caragialiană.
Despre Caragiale s-a afirmat adesea şi este adevarat,că poate fi considerat un scriitor naţional,opera sa fiind reprezentativă pentru spiritul românesc,dar şi un scriitor universal,el creând situaţii general-valabile şi tipuri umane care se regăsesc în orice societate. Contestat de mulţi,care până la urmă i-au recunoscut meritul,Caragiale rămâne un scriitor actual,piesele sale având succes şi astăzi,opera fiindu-i foarte mult citită şi studiată. Orice discuţie despre Caragiale trebuie să înceapă cu o privire de ansamblu asupra vieţii şi operei marelui scriitor. Un loc important în planul creaţiei lui Caragiale îl ocupă teatrul. De aceea în această lucrare vom analiza patru dintre cele mai cunoscute comedii caragialiene. În teatrul lui Caragiale aparenţele ascund esenţa tragică a condiţiei umane. Dramaturgul crează adevarate tipuri umane,gata sa concureze cu cele existente in literatura universală. Marele merit al lui Caragiale este acela de a fi avut o grijă obsesivă pentru limbaj(fie el verbalizat sau limbaj gestual). Scriitorul însuşi marturisea:,,Teatrul este o artă constructivă,al cărei material sunt conflictele ieşite între oameni din cauza caracterelor(...)bucuria râde în ochii vii,durerea plânge în lacrimi adevărate(...)’’.
O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri sociale și politice, scrisă de dramaturgul român Ion Luca Caragiale, în anul 1884, publicată în revista „Convorbiri literare”, XVIII (1885. Comedia O scrisoare pierdută este împărțită în patru acte. Textul este conceput ca o succesiune dinamică de replici, iar principalul mod de expunere este dialogul. Intervențiile autorului, adică indicațiile scenice sau didascaliile, sunt prezente de obicei la începutul comediei, al unui act, sau sunt intercalate replicilor. Ele se referă la cadrul acțiunii, statutul personajelor, mimica și gestica acestora etc, și utilizează ca moduri de expunere descrierea și narațiunea.
